O persoană intră singură în instalație. Nu știm dacă va începe să se miște imediat, dacă se va opri în mijlocul încăperii sau dacă va încerca mai întâi un gest discret, aproape imperceptibil. DANS.ID trebuie să poată primi toate aceste posibilități. Pentru vizitator, întâlnirea se desfășoară prin corp, imagine și sunet. În spatele ei, echipa încearcă să facă să lucreze împreună două tipuri de informație care cer atenții diferite: mișcarea observată de cameră și semnalele captate prin EEG.
Prof. dr. ing. Marian Poboroniuc, coordonatorul cercetării științifice, și inginerul Alexandru Mitocaru privesc această întâlnire din două puncte ale sistemului. Răspunsurile lor arată câtă muncă se află între un gest făcut în spațiu și forma pe care acesta o poate căpăta într-o instalație artistică.
Ce aduce cercetarea anterioară
Pentru Marian Poboroniuc, DANS.ID continuă o colaborare începută prin „STEM. Dans și neuroștiință”.
În primul proiect STEM, am încercat să vedem cum se transmite emoția către publicul care asistă la o performanță coregrafică.
Atunci, echipa a lucrat cu echipamente de tip interfață creier–calculator într-un context de cercetare a întâlnirii dintre dansator și spectator.
Instalația de acum schimbă însă configurația acestei întâlniri. Persoana care era, în mod obișnuit, în public intră în spațiul lucrării și contribuie la desfășurarea ei. Profesorul observă că experiența acumulată nu elimină dificultățile noului proiect:
Familiară a rămas abordarea tehnică cu aceste sisteme Unicorn Hybrid, dar provocările s-au multiplicat.
Mișcările, organizarea spațiului, lumina, sunetul și răspunsul vizual trebuie să funcționeze în timpul aceleiași sesiuni, pentru un participant ale cărui gesturi nu pot fi cunoscute dinainte.
O parte importantă a cercetării privește calitatea semnalului. Marian Poboroniuc descrie deschis constrângerea cu care lucrează echipa:
Aș considera că nu e neapărat dificil, dar provocator și ne pune la grea încercare utilizarea unui sistem de bază Unicorn Hybrid, cu șanse mai mari de a fi perturbat cu zgomot la nivelul semnalului EEG, cu o rezoluție de înregistrare mai scăzută față de un sistem mai performant, tot portabil, cum ar fi gNautilus.
Această precizare contează pentru felul în care înțelegem prototipul. Un semnal captat nu devine, de la sine, o imagine expresivă sau o măsură a vieții interioare a cuiva. Echipa trebuie să decidă cum îl prelucrează și în ce relație îl pune cu muzica și proiecția. DANS.ID folosește semnalele asociate activității cerebrale ca material al unei experiențe artistice; nu oferă o interpretare medicală a participantului.
Ce vede camera și ce pierde din vedere
În timp ce cercetarea EEG urmărește semnalul și limitele lui, Alexandru Mitocaru lucrează cu traiectoria corpului în spațiu. El își descrie rolul fără a despărți programarea de ceea ce se întâmplă efectiv în încăpere:
Am fost responsabil cu partea de cod care citește mișcările dansatorului prin cameră și le transformă în timp real.
O cameră poate identifica poziții ale corpului într-un anumit moment. Dansul, însă, se petrece între acele momente: într-o accelerare, într-o schimbare de direcție, într-o oprire.
A trebuit să învăț calculatorul să nu urmărească doar mâinile și picioarele într-un singur moment, ci să calculeze viteza și „fluiditatea” mișcărilor.
Alexandru explică și situațiile în care o parte a corpului iese din câmpul camerei: o răsucire bruscă sau o aplecare adâncă obligă sistemul să estimeze continuarea unei traiectorii pe care nu o mai poate vedea integral.
Problema este tehnică, dar consecința ei este artistică. Dacă sistemul acceptă doar gesturi executate aproape identic cu cele din arhiva sa, îi cere vizitatorului să se conformeze unei mișcări prestabilite. Dacă recunoaște orice gest ca fiind echivalent cu oricare altul, comparația își pierde sensul. Alexandru formulează exact această tensiune:
Cea mai grea decizie a fost alegerea unui echilibru între rigiditatea aparatului matematic și libertatea dansului.
În acest echilibru se află una dintre particularitățile DANS.ID. Echipa construiește o bază de mișcări pe care sistemul le poate observa și compara, dar persoana care intră în instalație nu vine să reproducă o coregrafie pentru a primi un calificativ. Mișcarea sa poate întâlni gesturile din arhivă în moduri pe care testele din laborator nu le pot anticipa complet.
Un avatar care nu acordă note
Alexandru vorbește despre avatarul digital ca despre o posibilă extensie a gestului, nu ca despre o copie perfectă a corpului:
Vreau ca avatarul de pe ecran să poată oferi o perspectivă a ceea ce ar putea fi. Chiar dacă pașii de dans sunt stângaci, acest sistem preia și traduce mișcările într-o siluetă digitală fluidă. Instalația nu judecă, ci doar reflectă și amplifică dinamica fizică prin spațiu.
Este și o descriere a libertății pe care proiectul încearcă să o ofere. O persoană fără pregătire în dans nu are de trecut o probă. Poate observa ce se întâmplă când schimbă ritmul, când repetă un gest sau când alege să se oprească. Între corpul prezent și reprezentarea lui digitală apare un spațiu de interpretare, în care tehnologia participă la construcția imaginii fără să stabilească valoarea celui care se mișcă.
Întrebat ce ar putea descoperi cineva care spune că nu știe să danseze, Marian Poboroniuc răspunde:
Va descoperi contrariul!
Răspunsul său mută atenția către disponibilitatea persoanei de a încerca și către felul în care muzica poate provoca o mișcare proprie. Alexandru încheie cu o invitație și mai directă:
Nu te speria, nu ești judecat. Intră cu mintea deschisă către nou și cel mai important, distrează-te.
Din laborator către alte spații
Testarea publică este importantă tocmai pentru că introduce în sistem oameni pe care echipa nu i-a putut observa în timpul dezvoltării. Fiecare sesiune poate arăta dacă legătura dintre gest și răspunsul instalației este perceptibilă, unde participantul are nevoie de mai multă libertate și ce trebuie ajustat în forma următoare a lucrării.
Alexandru privește deja și posibilitatea ca DANS.ID să circule:
Instalația poate fi adaptată atât ca un spectacol vizual pe un ecran, cât și ca o instalație imersivă 360.
El descrie o arhitectură în care procesarea se face local, iar imaginea și sunetul pot fi calibrate în relație cu tema unei prezentări. Acestea sunt direcții de adaptare pentru spații diferite, pe care echipa le va putea evalua și dezvolta după întâlnirea prototipului cu publicul.
Pe 4 și 5 noiembrie, la Linotip, vizitatorii vor întâlni prima formă publică funcțională a DANS.ID. În spatele fiecărei imagini care se schimbă se află o serie de alegeri: ce poate surprinde camera, câtă încredere putem avea într-un semnal, cum recunoaștem o apropiere între două mișcări și cât loc lăsăm imprevizibilului. Răspunsurile celor doi ingineri arată că tehnologia acestei instalații se construiește pornind de la o realitate simplă și dificilă în același timp: niciun corp nu va intra în spațiu exact la fel ca altul.
DANS.ID – Instalație Digitală Interactivă poate fi experimentată pe 4 și 5 noiembrie 2026, între 12:00 și 21:00, la Linotip – Centru Independent Coregrafic, București. Sesiunile sunt individuale, pe intervale alese la achiziționarea biletului. Consultați regulamentul de participare înainte de achiziție.
Direcție artistică: Sandra Mavhima. Realizator: Asociația Secția de Coregrafie. Cofinanțator: Ministerul Culturii. Finanțatori: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” (UNAGE) Iași și Institutul de Cercetare Multidisciplinară în Artă (ICMA) al UNAGE Iași. Parteneri media: Radio România Cultural, Radio Iași, RFI România, România Pozitivă, Buletin de București, HoriaGhibutiu.ro și Cuvinte Aurite.
***
Marian Poboroniuc – Inginer
Inginer de formație și profesor universitar, Marian-Silviu Poboroniuc și-a construit activitatea la intersecția dintre inginerie, controlul mișcării și tehnologiile biomedicale. Predă la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, unde conduce Centrul de Cercetare „Conversia Energiei și Controlul Mișcării”. În activitatea didactică și de cercetare, urmărește felul în care sistemele tehnice pot interpreta și susține mișcarea umană.
Alexandru Mitocaru – Inginer
Doctor în inginerie electrică și asistent universitar la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, Alexandru Mitocaru predă discipline de robotică și teoria sistemelor. A absolvit licența și masteratul în inginerie electrică la aceeași universitate, iar teza sa de doctorat a cercetat utilizarea interfețelor creier–calculator pentru controlul roboților.
